ISLAMUL ÎN OFENSIVĂ

ISLAMUL ÎN OFENSIVĂ

Islamul a apărut în secolul VII pe peninsula Arabă şi s-a răspîndit cu o viteză uimitoare în toate cele patru puncte cardinale ale lumii. Către secolul opt, pasionarismul arab şi-a atins punctul său maxim. În componenţa Califatului Arab intrau teritorii care se extindeau pe trei continente: de la peninsula Pirineică (la Vest) – pînă la Ind (la Est) şi de la pragurile Nilului (la Sud) – pînă la Marea Aral (la Nord). În anul 718, Maslamah (fratele califului umayad) conduce ultimul asediu arab (soldat cu eşec) al Constantinopolului. Basileul iconoclast Leon al III-lea din dinastia Isauriotă a fost acela care le-a spulberat speranţele sarazinilor de a pătrunde în Europa prin Strîmtori. A urmat catastrofa de la Akroinon din anul 740 în faţa împăratului bizantin Constantin al V-lea care le-a pecetluit sarazinilor şi porţile Anatoliei.


În Occident, înaintarea maximă a arabilor a fost oprită în anul 732 lîngă orăşelul francez Poitiers. Pe cîmpia adiacentă, un detaşament uşor înarmat, aflat sub comanda lui Abd ar-Rahman, este înfrînt de către cavalerii ferecaţi în zale ai majordomului[1] Franţei Carol Martel.

După aceste nereuşite a urmat scindarea califatului în zeci de califate mai mici, emirate, sultanate ş. a. m. d. Puterea în aceste state este acaparată de către mercenari şi mameluci („gul`am”: robi străini de origine cumană (kipceaci) şi caucaziană („cerkeşi”) transformaţi, precum ienicerii la turci, într-un fel de gărzi de elită). Arabii au încetat să mai ducă războaie de cucerire. În schimb, comerţul, meşteşugurile, ştiinţa şi cultura arabă, ating apogeul înfloririi lor. Europa feudală rămăsese cu mult în urma strălucitoarei civilizaţii arabo-musulmane. Ştafeta expansiunii musulmane a fost preluată de către popoarele turcice convertite şi ele la Islam (îndeosebi turcii seleucizi şi tătarii). Către secolul XVII, „Dar-al-Islam”[2] cuprindea Africa de Nord, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Asia Centrală, Caucazul de Nord, ţinuturile de pe Volga, arhipelagul Malaez şi peninsula Malaka.


Sub puterea cuceritorilor musulmani se găsea aproape întreaga peninsulă Balcanică şi Hindustanul, litoralul african al Oceanului Indian (care a devenit un fel de „lac interior” al lumii musulmane). În aceste regiuni însă misionarismul islamic nu a avut un aşa succes ca în alte părţi ale lumii. Musulmani au devenit numai renegaţii creştinismului din Balcani (bogomilii) şi reprezentanţii castelor discriminate din India („paria” - intangibilii şi „shudra” - slugile). Statele musulmane deţineau controlul asupra drumurilor comerciale dintre Asia, Africa şi Europa. În secolul XIV, concomitent cu izgonirea musulmanilor de pe peninsula Iberică, are loc ultima ofensivă militară a lumii islamului – cea a Imperiului Otoman. Bătăliile de la Lepanto, Viena şi Zenta au pus însă capăt expansiunii turceşti. După anul 1682 se începe declinul lent, dar implacabil al Porţii Otomane şi, odată cu ea, a întregii lumi islamice.

Totuşi, încă pe parcursul a cîteva secole, Turcia a întruchipat lumea musulmană, deoarece anume ea stăpînea principalele locuri sfinte ale islamului: Meka, Medina şi Ierusalim (Al-Kuds). După un război de uzură cu Persia, otomanii au pus mîna şi pe locurile de pelerinaj ale minorităţii şiite: An-Najaf şi Kerbela. Sultanii turci purtau titlul de califi ai drept-credincioşilor (musulmanilor) şi ocrotitori a locurilor sfinte.

PERIOADA FRANCEZĂ

În acest timp, în Europa are loc formarea sistemelor internaţionale şi apar statele în adevăratul sens al cuvîntului. Fenomenul în cauză a corespuns temporal cu Pacea de la Vestfalia din anul 1648 care a pus capăt Războiului de Treizeci de Ani. Franţa a fost prima mare putere europeană care a încercat să folosească islamul pentru atingerea scopurilor sale externe.

Primul ministru al Franţei (de fapt şi conducătorul ei real), cardinalul de Richelieu, a formulat quintesenţa renumitei politici a „raţiunii de stat” („raisone d`etat”). Ea a înlăturat primatul factorilor dinastici şi confesionali în politica externă, principale devenind interesele de stat. „Respublica christiana”[3] medievală a fost înlocuită definitiv cu sistemele internaţionale moderne, în centrul cărora se află marile puteri. Richelieu l-a folosit pe „Marele Turc”[4] în interesele politice ale statului pe care l-a condus cu atîta iscusinţă. De menţionat că în ierarhia bisericii catolice el ocupa scara imediat următoare după marele pontific roman. Politica sa a fost continuată şi de către „regele-soare” (Louis al XIV-lea) care nu s-a sinchisit măcar să ascundă încheierea cu Înalta Poartă[5] a unor alianţe ofensive şi defensive îndreptate împotriva adversarilor săi din lumea creştină.

Printr-un pragmatism aproape egal cu cinismul s-a deosebit şi un alt mare francez (de origine italian-corsicană): Napoleon Buonaparte (care, după ce a abandonat ideea independenţei Corsicii de Franţa, a devenit Bonaparte). În timpul legendarei sale campanii în Egipt, el a fost gata să se convertească la islam, dacă aceasta l-ar fi ajutat în planurile sale de cucerire a lumii. Generalul său Murat (ulterior – mareşal) pînă „in memento mori” (ultima clipă, momentul morţii) care a survenit lîngă Moscova a purtat haine „a la mameluk”.

Devenit conducător al Franţei (sub titlurile de „prim-consul-triumvir”, „prim-consul viager” şi, în sfîrşit, „Împărat al Republicii Franceze”), Napoleon I a făcut-o pe „protectorul” Turciei, susţinînd-o cu bani, instructori militari şi livrări de armament în lupta ei împotriva Rusiei care continua insistent să înainteze spre Strîmtori. Nici adversarul său principal, Anglia, nu a pregetat să folosească Imperiul Otoman în interesele sale imperiale şi, atunci cînd a fost necesar, a procedat la fel ca şi Napoleon. Mai mult decît atît, ea a mers la alianţă cu Franţa în Războiul Crimeei (1853-1856) de partea Turciei, atunci cînd pericolul pătrunderii Rusiei în Mediterana a devenit iminent. Fără subsidiile şi ajutorul din partea Franţei şi Angliei, iar mai tîrziu şi a Germaniei, Imperiul Otoman demult ar fi dispărut de pe harta lumii[6].

GERMANIA ŞI LUMEA ISLAMICĂ

La sfîrşitul secolului XIX-începutul secolului XX, în arsenalul politicienilor apare o nouă ştiinţă – geopolitica. Pionieri ai acestei noi ştiinţe au fost nemţii. Germania, care nu demult devenise un stat unitar centralizat, s-a pomenit în postura de neinvidiat al unui oaspete întîrziat la masa împărţirii coloniilor pe glob (după cum spuneau latinii: „Sero venientibus – osa!” („Cine vine la urmă – îi rămîn resturile!”). „Părinţii-fondatori” ai şcolii geopolitice germane (Kjellen, Haushofer şi Ratzel) îşi dădeau perfect de bine seama că nimeni nu va face loc de bună voie nemţilor la această masă.

Practic, unicul spaţiu rămas liber era Orientul Apropiat şi Mijlociu, adică acel teritoriu care, către acel moment, era împărţit între statele musulmane Nejd (viitoarea Arabie Saudită), Persia (Iran) şi Imperiul Otoman. Aceste ţări erau slab dezvoltate şi păreau a fi o pradă uşoară pentru tînărul, dar puternicul şi ambiţiosul rechin imperialist german. Germania, însă, nu putea acţiona după canoanele colonialiste clasice, deoarece statele în cauză erau situate la interferenţa marilor imperii coloniale europene (rus, francez şi britanic) şi acestea stăteau cu vigilenţă la straja „independenţei” acestor ţări (care, de altfel, demult au fost împărţite în sfere de influenţă).

Pe lîngă importanţa lor geostrategică extraordinară, pămînturile Orientului Apropiat şi Mijlociu puteau deveni pentru industria germană în creştere un izvor de materie primă, braţe ieftine de muncă şi pieţe de desfacere a mărfurilor. Iată de ce anume în această zonă marii geopoliticieni germani vedeau acel „Lebensraum” („spaţiu vital”) atît de necesar (după părerea lor) celui de al Doilea Reich (o altă denumire a Germaniei între anii 1871-1918).

La sfîrşitul secolului XIX, toga de protector al lumii islamice a fost îmbrăcată de către kaizerul german Vilhelm al II-lea care prin „weltpolitik”[7]-ul său urmărea hegemonia mondială. Acestuia i-a reuşit să-i convingă pe turci în bunele sale intenţii şi Imperiul Otoman a luptat în Primul Război Mondial în tabăra germană.

EPISODUL BRITANIC

Turcii au fost convinşi, însă nu şi arabii care au luptat de partea englezilor. Marele cercetaş britanic Thomas Lawrence (supranumit Arabul)[8] le-a promis acestora din numele guvernului Maiestăţii Sale formarea unui stat arab independent în Orientul Apropiat după terminarea războiului. Acesta urma să cuprindă pe lîngă Nedj-ul deja independent şi teritoriile Siriei, Libanului, Palestinei, Hedjas-ului, Transiordaniei, Irakului şi a provinciei el-Hasa de pe malul golfului Persic (toate acestea făceau parte la moment din Imperiul Otoman).

Londra însă nici nu avea de gînd să-şi respecte promisiunile. În anul 1917 lordul Balfour, într-o scrisoare secretă adresată parlamentului englez, a fundamentat necesitatea unui „cămin naţional evreiesc” în Palestina (pe care Lawrence, din numele Angliei, o promisese deja arabilor!). Or, Londra a avut nevoie urgentă de sprijinul cercurilor financiare sioniste[9] pentru acoperirea cheltuielilor de război şi schimbarea balanţei de forţe de pe fronturile Primului Război Mondial, atragînd de partea sa SUA (în care cercurile în cauză erau deosebit de influente).

La acel moment, Antanta (din care făcea parte şi Anglia) se afla într-o situaţie dificilă. Rusia, după revoluţia din februarie, a alunecat în haos şi Germania putea, în sfîrşit, să-şi concentreze toată forţa formidabilei sale maşini de război pe frontul apusean. Rezervele de metale preţioase ale Marii Britanii şi aliaţilor ei au secat complet, căci industriaşii americani (inclusiv, evreii) şi guvernul SUA cereau achitarea exclusiv în aur pentru livrările de armament şi provizii.

Nu e mare lucru ca această situaţie să fi fost creată în mod artificial de către aceleaşi cercuri sioniste. Este destul să răspundem la întrebarea clasică: „Cui prodest?” (dicton latin care s-ar traduce „Cui îi este convenabil?”). Să ne aducem aminte că la sfîrşitul secolului XIX Theodor Herzl şi V. Jabotinski (fondatori ai mişcării mondiale sioniste) erau de acord cu ideea unui „cămin naţional evreiesc” măcar şi în Africa sau Oceania, iar acum a apărut aşa o şansă nesperată pentru reîntoarcerea în Palestina după peregrinări de aproape două mii de ani (asemeni lui Agasther) prin întreaga lume!

După Primul Război Mondial, lumea islamică s-a pomenit într-o situaţie cu mult mai grea decît înaintea declanşării lui. Pacea de la Versailles care a întărit victoria Antantei, a înşelat aşteptările musulmanilor. Dintre toate ţările arabe, doar Yemenul de Nord, Nedj şi Hedjas erau independente, iar din restul lumii musulmane – Afghanistan, Persia şi Turcia (amputată de 7/8 din teritoriul fostului Imperiu Otoman antebelic). Palestina, care a devenit teritoriu mandatar al Marii Britanii, a început să fie colonizată cu evrei veniţi pe „Pămîntul Făgăduinţei” din toate colţurile lumii. Al treilea oraş sfînt al islamului (şi nu numai) – Ierusalim (Al-Kuds) a ajuns sub ocupaţie străină, la fel ca şi locurile sfinte ale şiiţilor – An-Najaf şi Kerbela.

„Dar-al Islam”, aflat de mai bine de două secole într-o stare de hibernare, a început să se trezească. Un prim semnal a fost apariţia în secolul XVIII printre beduinii din pustiul Rub-el-Khali a puternicei mişcări wahhabite (care a căpătat astăzi o a doua respiraţie). Adepţii acestui curent radical al islamului se deosebesc printr-o xenofobie confesională aproape paranoidală.

După terminarea Marelui Război (o altă denumire a primei conflagraţii mondiale), emirii wahhabiţi din dinastia saudită a Nedj-ului obţin provincia Al-Hasa. Între anii 1924-1925 ei pun mîna pe Hedjas, de unde îi alungă pe şarifii haşemiţi, iar de la Imamatul zaydit al Yemenului de Nord anexează provinciile Hail şi Asir. În anul 1932, Nedj-ul este proclamat regat în care pînă în ziua de astăzi se află la tron puternica dinastie a Saudiţilor.

Un rezultat direct al declaraţiei lui Balfour este apariţia în anul 1928 a organizaţiei teroriste fundamentaliste „Fraţii musulmani”. Semnificativ este faptul că primele celule ale acestei organizaţii (conduse de către şeicul Hasan al-Banna) au apărut în Egipt. În această ţară se află cea mai prestigioasă universitate teologică a lumii islamice (Al-Azhar). „Fraţii musulmani” îşi propuneau drept scop suprem „curăţirea locurilor sfinte ale islamului de necredincioşi” şi reîntoarcerea la valorile iniţiale „adevărate” de pe timpurile prorocului Mahomed.

COMUNISMUL SOVIETIC ŞI ISLAMUL

Primii conducători ai Uniunii Sovietice nu au pregetat nici ei să se declare drept unicii apărători ai lumii islamice. În anul 1917 pe data de 20 noiembrie este publicată adresarea „Către toţi truditorii musulmani din Rusia şi Răsărit” iscălită de către V. Lenin, iar în anul 1918 este creat un Comisariat al Poporului[10] special pentru musulmanii din aceste regiuni în frunte cu M. Sultan-Galiev.

„Romanul” comuniştilor cu islamul a fost însă de scurtă durată, deoarece materialismul ateist al primilor era incompatibil cu orice religie. Încercările sovieticilor de a susţine mişcările etatiste din lumea islamică au suferit un fiasco total. Kemaliştii turci, baasiştii irakieni şi sirieni, nasseriştii şi alte partide „progresiste” din ţările musulmane foloseau din plin asistenţa militară şi financiară sovietică, însă atunci cînd le-o cereau circumstanţele, recurgeau la cele mai draconice măsuri împotriva propriilor comunişti.

Uneori situaţia devenea cu totul caraghioasă. Astfel, preşedintele Egiptului din anii şaizeci ai secolului trecut, Gamal Abd el-Nasser, a ordonat executarea cîtorva mii de comunişti egipteni. În acelaşi timp, el era considerat drept unul dintre cei mai buni prieteni ai Uniunii Sovietice, aliat strategic în lupta împotriva sionismului israelian şi a imperialismului american. Expansivul şi agramatul conducător sovietic Nikita Hruşciov i-a conferit călăului comuniştilor egipteni… titlul de „Erou al Uniunii Sovietice”!

Cu tot laicismul lor declarat, dictatorii orientali nici de gînd nu aveau să adopte ateismul militant propriu comuniştilor sovietici. Acest lucru nu s-a întîmplat nici măcar în RPD Yemen (Yemenul de Sud), în constituţia căreia marxism-leninismul a fost proclamat în calitate de doctrină oficială. Ateismul nu a prins rădăcini în lumea islamică. Astfel, deşi în Albania comunistă, Asia Centrală şi Caucazul de Nord au fost distruse aproape toate lăcaşele de cult musulmane, după căderea comunismului, în toate aceste regiuni a avut loc o revenire rapidă la normele islamului.


Sursa